Le jeu de l'envers

O nuvela de Antonio Tabucchi tradusa de mine din franceza


Jocul si reversul



"Le puéril revers des choses" Lautréamont





Cand Maria do Carmo Meneses de Sequeira a murit eu ma uitam la Meninele de Velasquez la Prado. Era un miez de zi din iulie si nu stiam ca ea era pe cale sa moara. Nu m-am saturat sa tot privesc tabloul pana la 12 si un sfert, ca apoi cand am iesit, incercand sa pastrez, imprimata in memorie, expresia personajului din fundal, sa-mi aduc aminte de vorbele Mariei do Carmo: cheia tabloului este personajul din fundal, este un joc al reversului; am traversat gradina si am luat autobuzul pana la Puerta del Sol unde am mancat la hotel un gaspacho proaspat si fructe, inainte de a ma intinde lasand sa treaca canicula miezului de zi in penumbra camerei mele. Telefonul m-a trezit pe la ora 5, sau poate nu, pentru ca eram pierdut intr-o stare de semi-somn straniu, zumzaitul circulatiei din strada si cel al aerului conditionat din camera se amestecau in mintea mea cu motorul unui remorcher albastru pe care eu si Maria do Carmo il priveam traversand varsarea Tajoului. Un apel de la Lisabona pentru dumneavoastra , mi-a zis vocea standardistei, iar apoi am auzit declicul comutatorului si o voce masculina, neutra si joasa, ma intreba care imi este numele si imi spuse "sunt Nuno Meneses de Sequeira, Maria do Carmo a murit la pranz, inmormantarea are loc poimaine la ora 5 dupa-amiaza, va sun pentru ca ea ar fi dorit asta". Inca un declic, alo, alo, standardista mi-a spus ca cealalta persoana a inchis. Am luat Lusitania-Express de la miezul noptii. Nu am luat cu mine decat o valizuca continand strictul necesar si am cerut la receptie sa mi se pastreze camera timp de doua zile. Gara era goala la ora aceea. Nu rezervasem loc la cuseta si controlorul mi-a oferit un loc intr-unul din ultimele vagoane ale trenului, intr-un compartiment in care mai era un domn gras ce sforaia. Am renuntat in a crede ca voi putea scapa de noaptea de insomnie, dar, contrar asteptarilor mele, am dormit pana la Talavera de la Reina. Dupa am ramas intins, fara sa adorm, uitandu-ma prin fereastra la intunericul pustiu al Estramadurei. Aveam multe ore la dispozitie pentru a ma gandi la Maria do Carmo.



2



Saudade nu este un cuvant, este o stare de spirit, numai portughezii pot simti asta, pentru ca numai ei au acest cuvant in vocabular, deoarece un mare poet l-a folosit. Si astfel incepea sa vorbeasca despre Fernando Pessoa. Treceam sa o iau de acasa, Rua das Chagas, pe la sase dupa-amiaza, ea ma astepta la fereastra si cand ma vedea venind pe Largo Camoes, deschidea usa grea din dos si coboram spre port pe Rua dos Frankeiros si Rua dos Douaradore. "Hai sa facem un itinerariu fernandin, acestea erau locurile preferate ale lui Bernado Soares, contabil al orasului Lisabona, reprezentant al acestuia, aici facea metafizica, in aceste frizerii." spunea ea. La ora aceea Baixa era plina de o multime de oameni grabiti si zgomotosi, birourile companiilor de navigatie si de comert isi inchideau ghiseurile, la statiile de tramvai erau cozi imense, auzeam proasta publicitate a lustruitorilor de pantofi si a vanzatorilor de presa. Ne strecuram prin turma de pe Rua da Prata, traversam Rua da Conceçao si coboram spre Terreiro do Paço, alb si melancolic, unde primele feriuri pline de locuitori ai cartierelor marginase ridicau ancora spre celalalt mal al Tajoului. "Sumtem intr-un cartier al lui Alvaro do Campos, am trecut de la un heteronim la altul in numai cateva strazi." spunea Maria do Carmo.
Lumina din Lisabona era alba la ora aceea spre estuar si inrosita la deal, cladirile din secolul al 18-lea sugerau cromolitografii si Tajo era brazdat de o miriada de barci. Ne indreptam spre primele cheiuri, acele cheiuri unde Alvaro de Campos nu astepta pe nimeni, cum spunea Maria do Carmo si recita cateva versuri ale Odei maritime, pasajul in care un vaporas isi desena silueta la orizont si in care Campos a simtit o roata invartindui-se in inima. Asfintitul se ascundea, primele lumini se aprindeau, Tajo stralucea schimbator, exista o melancolie in ochii Mariei do Carmo. "Poate esti prea tanar sa intelegi, la varsta ta nu as fi inteles, nu mi-as fi imaginat ca viata poate semana cu un joc pe care il jucam cand eram copil la Buenos Aires, Pessoa este un geniu pentru ca a inteles reversul lucrurilor, al realului si al imaginarului poezia sa este un juego del revés."


3


Trenul se oprise, prin geam se vedeau luminile acelui mic oras de la frontiera, tovarasul meu era surprins ca cineva trezit brusc de o raza puternica, politistul imi rasfoi pasaportul. "Veniti des in tara noastra, ce va atrage atat aici?" ma intreba. Poezia baroca i-am raspuns, de fapt, o doamna cu un nume straniu - Violante do Céu - "Este frumoasa?" intreba, e moarta de trei secole, si-a trait toata viata intr-o manastire, era calugarita. Isi clatina capul si isi netezi mustatile cu viclenie, apoi imi puse viza pe pasaport si mi-l intinse. "Voi italienii sunteti foarte glumeti, va place Toto?" intreba el. "Da, foarte mult, dumneavoastra?" "I-am vazut toate filmele, imi place mai mult ca Alberto Sordi."
Compartimentul era ultimul la control. Portiera se inchisese cu un zgomot surd. Cateva secunde mai tarziu cineva agita o lanterna pe peron si trenul se puse in miscare. Luminile stinse nu mai ramasese decat o veioza albastruie, era o noapte intunecoasa, intram in Portugalia ca de obicei, Maria do Carmo era moarta, aveam o senzatie stranie, ca si cum as fi zburat de la inaltime peste un alt eu, care intr-o noapte din iulie se pregatea sa intre intr-o tara straina pentru a vedea o femeie moarta pe care o cunostea foarte bine si care murise. Era o senzatie pe care nu o mai avusesem vreodata, si mi se paru ca situatia era legata de reversul lucrurilor.




4


"Iata despre ce era vorba in joc", spuse Maria do Carmo;" ne aşezam în cerc, patru sau cinci copii, trageam la sorti un cantecel, cel ales se ducea in centru, el alegea pe cineva la întâmplare şi lansa un cuvânt, oricare mariposa de exemplu, şi celalalt trebuia imediat sa pronunte reversul, fara sa se gandeasca, pentru că primul numara un doi trei patru cinci, şi la cinci castiga; dar dacă spuneai la timp "asopiram", atunci tu erai maestrul jocului,
te duceai in mijlocul cercului si lansai un cuvant la cine vroiai."
Urcand spre oras Maria do Carmo imi povestea copilaria ei de fiica de exilati la Buenos Aires, imi imaginam o curte a unei cladiri din suburbii, plina de copii, de petreceri melancolice si saracacioase, plina de italieni. "Tatal meu avea un fonograf vechi de pavilion, luase cu el discuri de fado, totul se petrecea in 1939, radioul spunea ca partizanii lui Franco luasera Madridul, el plangea si punea discuri din vinil, ultimele luni din viata sa asa mi-l amintesc, in pijama pe fotoliu, plangand in liniste si ascultand fado de Hilario si Tomas Alcaide, eu mùa furisam in curte pentru a juca "jocul reversului"."

Noaptea se furisase. Terreiro do Paço era aproape pustiu, cavalerul de bronz, inverzit de aerul marin, parea absurd. "Hai sa mergem sa mancam ceva la Alfama, arroz de cabidela de exemplu, este un fel de mancare judaic oriental, evreii nu le suceau gatul gainilor, le taiau capul si cu sangele preparau orezul, cunosc un mic restaurant unde il fac ca nicaieri altundeva, ajungem in 5 minute.". Un tramvai galben plin de fete obosite trecea lent cu un zgomot de fieraraie. "Stiu la ce te gandesti, te intrebi de ce m-am maritat cu sotul meu, de ce traiesc intr-un palat ridicol, de ce ma joc de-a contesa; cand el a ajuns la Buenos Aires eram o fata saraca si melancolica, nu mai puteam sa privesc acea curte, si el m-a scos din viata mea cenusie, din acea casa in care lampile erau prea slabe si radioul era mereu aprins la masa, nu pot sa-l las, indiferent ce s-a intamplat, nu pot sa uit."


5


Tovarasul meu de calatorie ma intreba daca l-as putea insoti la o cafea. Era un spaniol jovial si politicos care facea adesea drumul. In acel vagon-restaurant am purtat o discutie amabila schimband impresii de circumstanta, formale si pline de stereotipii. "Portughezii au o cafea buna, dar nu le cauzeaza niciun efect, sunt atat de melancolici, le lipseste salero, nu vi se pare?" intreba el. Eu i-am spus ca l-au inlocuit probabil cu saudade iar el mi-a raspuns ca prefera totusi salero. "Nu avem decat o viata si trebuie sa stim s-o traim dragul meu domn." spuse el. Nu l-am intrebat cum facea el asa ca am inceput sa discutam despre altceva, de sport mi se pare, adora skiul si muntele, iar Portugalia, din acest punct de vedere, era absolut de nefrecventat. Am obiectat ca Portugalia are munti. "Serra da Estrela, dar pentru a atinge 2000 de metri au fost nevoiti sa puna o antena!" exclama el. Este o tara maritima, am continuat eu, o tara a oamenilor care s-au aruncat in ocean, au dat lumii nobili nebuni si curtenitori, esclavagisti si poeti inecati in infinit. "Apropo, cum o chema pe acea poetesa de care ati vorbit azi-noapte?" intreba el. Soror Violante do Céu, ii raspunsesem eu, in spaniola de asemenea ar avea un nume superb, Madre Violante del Cielo, este o mare poetesa baroca, si-a petrecut viata rafinand dorinta pentru o lume la care renuntase. "Nu este mai buna ca Gongora?" intreba el alarmat. Are mai putin salero si mai multa saudade, bineinteles.


6


Arroz de cabidela are un gust foarte rafinat si un aspect dezgustator; este servit intr-un vas de ceramica cu o lingura de lemn, sangele si vinul fierte fac un sos gros si maroniu, mesele erau din marmura, intre un rand de butoaie si o tejghea din zinc dominata de corpulenta domnului Tavares, la miezul noptii venea un cantaret de fado foarte slab insotit de un batranel cu chitara clasica si un domn foarte distins, cu chitara portugheza in mana, ce canta cantece fado galese si alungite, domnul Tavares stingea luminile si aprindea lumanarile de pe etajere, clientii in trecere plecau repede, nu mai ramaneau decat obisnuitii localului, sala se umplea de fum, la fiecare final se aplauda discret si solemn, o voce cerea Amor é aqua que corre, Travessa de Palma, Maria do Carmo era pala, probabil din cauza umbrelor flacarilor lumanarilor sau poate pentru ca bause prea mult, avea privirea fixa si pupilele dilatate, ce oglindeau luminile, imi parea atunci mai frumoasa ca niciodata, isi aprindea o tigare cu un aer absent. "Gata, ajunge, saudade dar in mici doze, altfel facem indigestie". Cartierul Alfama era aproape pustiu, ne opream la terasa Santa Luzia, colonada era impanzita de muscate, proptiti in parapet ne uitam la luminile Tajoului, Maria do Carmo recita Lisbon revisited de Alvaro de Campos, un poem in care cineva gaseste o fereastra spre propria copilarie, dar nu este aceeasi fereastra si nu este aceeasi persoana deorece timpul schimba situatiile si oamenii, apoi am coborat incet incet spre hotelul meu, mi-a luat mana si mi-a spus: "Asculta, cine stie cine suntem, unde suntem, de ce suntem aici, hai sa ne jucam viata pe invers, de exemplu, in seara aceasta tu trebuie sa crezi ca sunt eu si eu ca sunt tu si tu te tii in brate pe tine iar eu ma tin in brate pe mine."


7

"Oricum nu-mi place atat de mult Gongora", imi spuse tovarasul meu de calatorie, "nu il inteleg, am nevoie de un dictionar si poezia nu este pe gustul meu, prefer nuvela, ca de exemplu Blasco Ibanez. Ati citit ceva de el, va place?" Asa si asa, nu este genul meu. "Ce va place atunci? Perez Galdos poate?" Da, in mod clar, mult mai mult.
Chelnerul ne servi cafea pe un platou curat luna , era foarte adormit, ne spuse: "Am facut o exceptie pentru dumneavoastra, vagonul restaurant este inchis la ora aceasta. 20 de escudos va rog." "Indiferent de starea lor de spirit portughezii sunt amabili." Cum adica amabili? "Da sunt, este ceva de luat in calcul."
Traversam acum o zona de santier plina de uzine, primele raze ale soarelui apareau la orizont. "Vor sa faca rost de ora Greenwich, pentru ca sunt in decalaj cu ora fata de ea. De altfel ati vazut o corrida portugheza? Nu omoara taurul, toreadorul danseaza o jumatate de ora in jurul lui si la sfarsit face un gest simbolic cu mana ca si cum ar fi o sabie, o turma de vaci intra, taurul pleaca cu turma si cica se mai numeste spectacol de corrida." Este mai elegant, as zice eu, pentru a omora ca cineva nu este intotdeauna nevoie sa-l asasinezi, cateodata un gest este indeajuns. "Nu, duelul intre taur si om trebuie sa fie mortal, altfel devine o pantomima ridicola." Dar ceremoniiile sunt astfel de pantomime, ele pastreaza gesturile, ceea ce mi se pare mai nobil, mai abstract. Tovarasul meu de calatorie cazu pe ganduri. "Este pozibil, uite, am ajuns in cartierele marginase ale Lisabonei, hai sa ne intoarcem in compartiment sa ne pregatim bagajele."


8


"Este destul de delicat, nu puteam sa te rugam, discutaseram dar s-ar putea sa prezinte inconveniente, adica ce ti se poate intampla, in ultima istanta ti se refuza viza la frontiera, asculta, nu vrem sa-ti acundem nimic: inainte Jorge facea pe curierul, era singurul cu un pasaport F.A.O., acum este la Winnipeg, preda la o facultate canadiana, si nu am gasit mijloc de a-l inlocui."
Ora noua seara, piata Navona, pe o banca. Il priveam, aveam poate o expresie perplexa, nu stiam ce sa cred, eram putin rusinat, nu eram in apele mele, ca atunci cand vorbesti cu o persoana pe care o cunosti de mult si care iti spune intr-o buna zi ceva la care nu te astepti deloc.
"Nu vroiam sa te implicam, este o situatie exceptionala, ne pare rau ca trebuie sa-ti cerem si chiar daca refuzi, asta nu va schimba relatia, vom ramane prieteni, stii bine; gandeste-te totusi, nu cerem un raspuns imediat, dar ne-ai ajuta enorm."
Am mers sa luam o inghetata intr-o cafenea din piateta, masa aleasa era pe terasa, ascunsa de ochii lumii. Francisco avea o atitudine stanjenita, stia ca nu voi putea uita curand chiar daca refuzam, da, ii era teama de un eventual regret de-al meu. La cafenea am cumparat doua frappé-uri. Am ramas asa un timp fara sa ne vorbim, gustand lent bauturile cu gheata. "Este vorba de cinci litere si de o suma de bani pentru familiile celor doi scriitori incarcerati luna trecuta". Mi-a dat numele lor si astepta sa raspund ceva. Am baut putina apa fara sa pot sa zic ceva. Acesti bani sunt curati, este o manifestare de solidaritate a celor trei partide democratice italiene carora le-am cerut ajutorul; daca vei considera necesar, pot sa-ti fac rost de intalniri cu reprezentantii partidelor, ei iti vor confirma. I-am spus ca nu vad utilitatea, am platit consumatia si am inceput sa ne perindam in jurul piatetei. Sunt de acord, plec in trei zile, i-am zis eu. Inainte de a pleca am avut o strangere de mana rapida si energica pentru a-mi multumi. "Acum adu-ti aminte ce trebuie sa faci, este simplu.". Mi-a scris un numar de telefon pe o bucata de hartie. "Cand ajungi la Lisabona, suna la numarul acesta, daca iti raspunde un barbat inchide, insista pana iti raspunde o femeie, apoi uite ce trebuie sa faci: o noua traducere de Fernando Pessoa tocmai a aparut. Ea iti va spune cum veti face sa va intalniti, ea este contactul intre refugiatii politici ce traiesc la Roma si familiile lor ramase in Portugalia."





9


Totul se desfasura fara probleme, asa cum prevazuse Francisco. La frontiera nici macar nu m-au pus sa-mi desfac valizele. Ajuns la Lisabona, am coborat intr-un mic hotel central, in spatele teatrului Trindade, in apropierea bibliotecii, al carei portar, cordial si vorbaret, era originar din Algarve. La primul apel mi-a raspuns o voce de femeie si am zis buna-seara, sunt italian, vroiam sa va anunt ca o noua traducere de Fernando Pessoa a aparut, s-ar putea sa va intereseze. "Intalnire intr-o jumatate de ora la libraria Bertrand, in sala cu revistele" imi raspunse ea."Am 40 de ani, sunt bruneta, port o rochie galbena."


10


Nuno Meneses de Sequeira m-a primit pe la doua dupa-amiaza. Cand sunasem in dimineata aceea majordomul imi spuse: "Domnul conte se odihneste pentru moment, dar treceti dupa-amiaza pe la ora doua". Unde se gaseste cosciugul doamnei? "Nu as putea sa va spun, va rog sa treceti pe la ora doua.". Am luat o camera la hotelul obisnuit in spatele teatrului Trindade, m-am dusuit si mi-am schimbat hainele. "De cinci luni nu v-am vazut!" imi spuse portarul cordial din Algarve. Cinci luni, da, de la sfarsitul lunii februarie, i-am raspuns. "Si munca? Tot dintr-o biblioteca in alta?" Da, asta e viata.
Largo de Camoes era inundata de soare, pe acea piateta aproape circulara erau cativa porumbeii asezati pe capul poetului, cativa pensionari pe o banca, mosnegi tristi dar demni, un soldat si o bona, melancolia de duminica. Rua das Chagas era pustie, un taxi gol trecea din cand in cand, briza marina nu era suficienta ca sa disipe caldura grea si umida. Am intrat intr-o cafenea pentru a ma racori, era murdar si vid, paletele unui enorm ventilator zumzaiau inutil pe tavan, patronul atipise in spatele tejghelei, am comadat un sumo cu gheata, el indeparta mustele cu un servet si deschise frigiderul cu un aer de lasa-ma sa te las. Nu mancasem nimic si nu-mi era foame. M-am asezat la o masa si am aprins o tigare, asteptand ora.


11


Nuno Meneses de Sequeira ma primi in salonul baroc cu tavanul plin de stiucatura si cu peretii decorati cu tapiserii mancate de timp. Era in negru imbracat, avea fata lucioasa, craniul sau chel lucea; asezat intr-un fotoliu de velur putred, se ridica cand am intrat in camera, ma saluta cu o miscare imperceptibila a capului si ma invita sa ma asez pe un mic divan de sub fereastra. Jaluzelele erau trase si un miros puternic de tapiserii putrede stagna in camera. Cum a murit? "Era grav bolnava, nu stiati?" Nu. Ce tip de boala? "Una grava." Nuno Meneses de Sequeira isi incrucisa mainile pe genunchi. M-a sunat la Madrid acum doua saptamani, nu mi-a zis nimic, nici macar o aluzie, stia deja? "Era foarte bolnava si stia deja." De ce nu mi-a spus nimic? "Poate ca nu i se parea necesar, va cer sa nu veniti la inmormantare, va avea loc in cea mai stricta intimitate." Nici nu vroiam. "Va multumesc." murmura el.
Linistea se implanta in camera si deveni jenanta. Pot sa o vad? Nuno Meneses de Sequeira se uita la mine lung si mi se parea ca ma privea plin de ironie. "Nu este posibil, este la clinica Cuf, acolo a murit si medicul a dat ordin sa se pastreze inchis cosciugul, nu este posibil sa ramana deschis in astfel de conditii."
Eram pe picior de plecare, intrebandu-ma de ce m-a sunat, chiar daca era din cauza unui ordin de-al Mariei do Carmo, de ce m-a chemat pana la Lisabona; ceva imi scapa, sau poate nu era nimic straniu , aceasta situatie era pur si simplu penibila si era inutil sa o prelungim. Dar Nuno de Meneses de Sequeira nu imi spusese tot ceea ce avea pe suflet, tinea mainile pe bratele fotoliului gata sa se ridice in orice moment, avea privirea inecata si o atitudine stresata si malitioasa, dar poate nu era stresat decat din cauza tensiunii pe care o simtea. "Nu ati inteles-o niciodata, erati prea tanar pentru Maria do Carmo." Si dumneavoastra mult prea in varsta, vroiam sa-i spun dar m-am abtinut. "Va ocupati de filologie, ha ha, va petreceti timpul in biblioteci, nu puteti intelege o femeie ca ea." Ce vreti sa spuneti? Nuno de Meneses de Sequeira se ridica, se indrepta spre fereastra, deschise un pic jaluzelele. "Vroiam sa pierdeti iluzia, aceea ca ati inteles-o pe Maria do Carmo, nu ati cunoscut decat o fictiune a ei." Ce vreti sa spuneti? Nuno Meneses de Sequeira suradea: "Imi imaginez ceea ce Maria do Carmo v-a spus, povestea trista a unei copilarii triste la New York, un tata republican mort erou in timpul razboiului civil din Spania, dar asculta-ma bine, draga domn, niciodata nu am fost la New York, Maria do Carmo era fata unor mari proprietari, a avut o copilarie aurita, iar, acum 15 ani cand am intalnit-o, avea 27 de ani si era cea mai curtata femeie din Lisabona, tocmai ma intorceam dintr-o misiune diplomatica in Spania si amandoi ne iubeam tara." Facu o pauza strategica pentru a da mai multa greutate cuvintelor sale. "Iubirea noastra pentru tara, nu cred ca intelegeti." Depinde in ce sens utilizati cuvantul. Nuno Meneses de Sequeira isi ajusta nodul cravatei, scoase un servetel din buzunar, si lua o atitudine atat enervata cat si calma. "Exista un joc care ii placea foarte mult Mariei. L-a jucat toata viata, si amandoi l-am jucat de comun acord."I-am facut un semn cu mana ca sa pot sa-l impiedic sa continue dar: "Ati cazut intr-unul din jocurile sale ale reversului." O pendula suna intr-o camera indepartata. Sau poate dumneavoastra ati cazut prada unuia din reversurile jocului sau al inversului. Nuno Meneses de Sequeira imi surase din nou: "E dragut, ar putea face parte dintr-o fraza a Mariei do Carmo. E normal sa va ganditi la o astfel de ipoteza, chiar daca nu este decat o supozitie, credeti-ma." Simteam o umbra de dispret in vocea lui stinsa. Am ramas tacut, cu ochii spre podea, uitandu-ma la covor, un covor Arraiolos de un albastru profund cu pauni gri. "Imi pare rau ca trebuie sa fiu mai explicit, presupun ca va place Pessoa." Da, imi place mult. "Atunci trebuie sa stiti ca multe traduceri apar in strainatate." Adica? "Nimic special, Maria do Carmo primea multe traduceri din strainatate, intelegeti, nu?" Nu, nu va inteleg. "Sau poate nu vreti sa intelegeti si inteleg ca preferati sa nu ma intelegeti, realitatea este dezagreabila si preferati visele, va rog, nu ma obligati sa va povestesc detaliile, sunt intodeauna atat de vulgare, hai sa ramanem la generalitati."
De la fereastra am auzit un fel de sunet de sirena, poate un vapor care intra in port si am simtit dintr-odata o imensa dorinta de a fi unul din pasagerii acelui vapor, de a intra in portul unui oras necunoscut ce se numea Lisabona si in care trebuia sa sun o femeie necunoscuta pentru a-i spune despre o traducere a lui Fernando Pessoa si pe acea femeie o chema Maria do Carmo, pe care aveam s-o intalnesc in libraria Bertrand imbracata intr-o rochie galbena, ii placea fado-ul si mancarea de origine evreiasca si eu stiam deja toate astea, dar acel pasager ce eram si ce privea Lisabona de la pupa vaporului nu stia inca toate acestea si pentru el totul era nou si identic. Si asta era saudade, Maria do Carmo avea dreptate, nu era un cuvant, era o categorie de spirit. In felul lui acest cuvant, era si el inversul a ceva.
Nuno Meneses de Sequeira observa in liniste, parea linistit si satisfacut. Astazi este prima zi din noua viata a Mariei do Carmo, i-am spus, i-ati putea da pace. Facu un semn imperceptibil cu capul, ca si cum ar fi spus exact ceea ce ii propusesem si atunci i-am spus ca nu cred ca mai avem ceva sa ne spunem, a apasat pe o sonerie, majordomul a venit. "Domingos, domnul pleaca", majordomul se dadu la o parte ca sa ma lase sa trec. "Ah, stati. Maria do Carmo a lasat asta pentru dumneavoastra." Mi-a intins o scrisoare ce se gasea pe o tava din argint de langa fotoliu, am luat-o si mi-am pus-o in buzunar. Chiar inainte sa pasesc in afara camerei Nuno Meneses de Sequeira imi vorbi din nou:
- Mi-e mila de dumneavoastra, zise el
- E un sentiment reciproc, chiar daca nuantele sunt diferite.
Am coborat scarile din piatra si am iesit in lumina dupa-amiezii, un taxi liber trecea prin apropiere si i-am facut semn.


12


Am desfacut scrisoarea la hotel. Pe o foaie alba in majuscule si fara accent, era scris cuvantul SEVER. Instinctiv l-am inversat in mintea mea si mai jos am, am scris, cu creionul: REVES. M-am gandit mult la acest cuvant ambigu care putea fi spaniol sau francez si ce poate avea doua sensuri complet diferite. M-am gandit ca nu imi vine deloc sa ma intorc la Madrid, ca puteam sa trimit un cec din Italia ca sa-mi expedieze bagajele, am sunat la receptie si le-am cerut sa contacteze o agentie de calatorii, imi trebuia un bilet pentru poimaine, cat mai repede, la orice companie aeriana. "Cum, plecati deja; niciodata nu ati stat atat de putin!" spuse receptionistul. Cat e ceasul?"E patru si un sfert, domnule." Bine, atunci treziti-ma pentru cina pe la ora noua seara. M-am dezbracat linistit, am tras jaluzelele, cearsafurile erau proaspate, din nou am auzit sirena, de data aceasta pe jumatate deoarece aveam capul pe perna. Poate Maria do Carmo gasise intr-un sfarsit reversul. Doream sa fie cel pe care si-l dorise si m-am gandit ca cele doua cuvinte, in franceza si spaniola, au similitudini: mi se parea ca era ceea ce atragea, liniile ce permit perspectiva dintr-un tablou, in acel moment sirena urla din nou, vaporul acosta, am coborat lent pe pasarela, portul
era pustiu, strazile erau liniile ce convergeau spre punctul de fuga, acel tablou era Meninele Velasquez, personajul din fundal spre care convergeau liniile fuga avea acea privire melancolica si malitioasa ce imi ramasese in memorie, si, straniu acel personaj era Maria do Carmo in rochia sa galbena, ii spuneam ca inteleg de ce are privirea aceea, oare pentru ca vezi reversul tabloului, dar ce vezi din partea aceea? Stai, asteapta, vreau sa vad si eu! Am incercat sa avansez spre acel punct. In momentul acela m-am regasit intr-un alt vis.

2 commentaires:

  1. Numai eu am impresia, sau tie iti plac textele cu mai multa descriere decat fie epic?

    ReplyDelete

 

Flickr

study

Instagram