can't get you out of my head (3)


Şi demonii sunt mulţi şi feluriţi; iar unul dintr-înşii este chiar Eros.
- Din ce tată, zic eu, şi din ce mumă se trage?
— Povestea-i foarte lungă; am să ţi-o spun totuşi.
Când s-a născut Afrodita, zeii se ospătau în banchet. Şi erau mulţi acolo; între ei şi Poros, feciorul zânei Metis. După ce-au mâncat, iată, sosi şi Penia; veni şi ea să cerşească ceva de la ospăţ. Şi şedea pe lângă uşi. în vremea asta Poros se ameţi de nectar (căci vinul nu exista încă) şi ieşi în grădina lui Zeus. Acolo, îngreuiat cum era, adormi. Atunci Penia, împinsă de propria sa lipsă, îşi puse-n gând să facă un băieţel cu Poros. Se culcă deci lângă dânsul şi concepu pe Eros. Fiindcă fusese zămislit chiar în ziua de naştere a Afroditei şi fiindcă în acelaşi timp el este prin natură înamorat de tot ce-i frumos, şi fiindcă Afrodita era frumoasă, Eros se făcu însoţitorul şi admiratorul ei plecat.
Dar ca fecior al lui Poros şi-al Peniei, iată ce soartă îl ajunse pe Eros. Mai întâi, e pururea sărac şi-i foarte departe de a fi delicat şi frumos cum îl socotesc mulţi. Dimpotrivă, e aspru şi murdar, e descult şi fără culcuş; totdeauna se culcă pe pământul gol, pe loc tare; doarme pe lângă porţi, pe drumuri, sub cerul liber; într-un cuvânt, având firea mamei, el trăieşte pururea cu lipsa alături.
De altă parte, semănând şi cu tatăl, stă gata să prindă cele frumoase şi bune; căci e viteaz, o ia el înainte şi-i încordat nevoie mare. Vânător temut, urzind pururea te-miri-ce înşelăciuni; la gândire pătimaş şi fecund în acelaşi timp; filosofând în cursul întregii vieţi, el este vraci temut, e un fermecător şi un învăţător de înţelepciune. Şi nu-i născut nici ca nemuritor, nici ca muritor; ci de multe ori în aceeaşi zi înfloreşte şi trăieşte, alteori moare şi iarăşi înviază când izbuteşte la ceva, din pricina firii tatălui. Dar tot prisosul agonisit se scurge fără-ncetare, aşa că Eros n-ajunge niciodată la istovire, însă nici nu se îmbogăţeşte.
De altă parte, el este la mijlocul drumului între înţelepciune şi neştiinţă. Căci lucrul stă astfel. Nimeni dintre zei nu cugetă filosofic; nici unul nu pofteşte să devină înţelept — fiecare este deja. Dar chiar dacă unul e înţelept, el nu filosofează. Tot astfel e cu cei neînvăţaţi; ei nu-şi bat capul cu filosofia şi n-au nici o râvnă să devină înţelepţi. Tocmai asta-i nenorocirea în neştiinţă, fiindcă te-miri-cine, fără să fie frumos, bun, cu minte, îşi închipuie că este pentru sine de ajuns; de-aceea doar nu râvneşte lucrul de care nu se crede lipsit, pentru că nici nu-i convins că are nevoie de acel lucru!
— Care-s atunci, Diotima, zic eu, care ţi-s studioşii în filosofie, dacă nu-i vorba nici de cei înţelepţi, nici de cei proşti?
— Lucru-i limpede, zise dânsa, şi pentru un copil; este vorba de fiinţele ce stau între ambele categorii, fiinţe dintre care face parte şi Eros. Ştiinţa aparţine desigur grupei celor mai frumoase lucruri; la rândul său, Eros este iubirea pentru tot ce-i frumos; urmează cu necesitate că Eros este iubitorul ştiinţei. Fiind deci filosof, el ia loc între cei ce ştiu şi cei nu ştiu nimic. Pricina pentru acestea este la dânsul naşterea: doar se coboară din tată înţelept şi bogat, însă dintr-o mamă lipsită şi de ştiinţă şi de mijloace. Asta-i, iubite Socrate, natura demonului.
Cât priveşte însă ceea ce ai crezut pentru Eros, n-ai păţit lucru mare. Pe cât mi se pare, socotesc după vorbele ce-ai rostit, ai crezut că Eros este iubit, nu iubitor. Poate că de aceea ţi s-a părut că-i aşa de frumos; că aşa şi este în realitate cel iubit: frumos, delicat, desăvârşit şi demn de a fi fericit, pe când iubitorul are în sine altă însuşire, aceea de care am vorbit.




"Banchetul" lui Platon este printre putinele carti de filosofie pe care le-am citit. Doua pasaje mi-au ramas in memorie: mitul androginului si originea lui Eros. Am ramas fascinata de realitatea descrierii. Eros este un amalgam de mici antiteze: sarac dar bogat, fericit dar nefericit, curat dar nu prea, priceput dar nu tocmai. Ideea este printre cele mai geniale pe care le-am intalnit vreodata si explica intocmai sentimentul amoros: Cine nu a ajuns de la ura la iubire din ambitie? Sau cine nu a ajuns de la iubire la ura din nefericire (sau nu tocmai)? Mitul explica de ce aceste sentimente contradictorii se potrivesc atat de bine, tine de natura zeitatii. Pasajul ales se termina asupra refleziei legate de intelepciune si filosofie. La vremea aceea existau doua tabere opuse: sofistii, mari aburitori si filosofii ce se revendicau din Socrate (ca Platon), ce considerau ca nu stiu nimic dar nasc lucruri in mintea oamenilor (maieutica). Eros devine o medie intre cele doua: nici intelept nici "lipsit de stiinta". Dragostea devine in scrierea lui Platon ceva mult mai variabil: iubire de frumos ce degenereaza in cele doua extreme din care a luat nastere: Poros si Penia.
Printre cele mai bune explicatii pentru gandirea rationala si comportamentul irational al indragostitilor.

PS: Poza o dedic lui Gabi, ca ea mi-a prezentat opera...trecusem nepasatoare pe langa ea prin Louvre.

Les démons sont en grand nombre et de plusieurs sortes, et l'Amour est l’un d'eux. - De quels parents tire-t-il sa naissance ? dis-je à Diotime. - Je vais te le dire, répondit-elle, quoique le récit en soit un peu long.

À la naissance de Vénus, il y eut chez les dieux un grand festin où se trouvait entre autres Poros, fils de Métis. Après le repas, Pénia s'en vint mendier quelques restes et se tint auprès de la porte. En ce moment, Poros, enivré de nectar (car on ne faisait pas encore usage du vin), sortit de la salle et entra dans le jardin de Jupiter, où le sommeil ne tarda pas à fermer ses yeux appesantis. Alors, Pénia, poussée par son état de pénurie, imagina d'avoir un enfant de Poros. Elle alla donc se coucher auprès de lui, et devint mère de l'Amour. C’est pourquoi l'Amour devint le compagnon et le serviteur de Vénus, ayant été conçu le jour même où elle naquit ; outre que de sa nature il aime la beauté, et que Vénus est belle. Et maintenant comme fils de Poros et de Pénia, voici quel fut son partage : d'abord il est toujours pauvre, et, loin d’être beau et délicat, comme on le pense généralement, il est maigre, malpropre, sans chaussures, sans domicile, sans autre lit que la terre, sans couverture, couchant à la belle étoile auprès des portes et dans les rues ; enfin, comme sa mère, toujours dans le besoin. Mais, d'autre part, selon le naturel de son père, il est toujours à la piste de ce qui est beau et bon ; il est mâle, hardi, persévérant, chasseur habile, toujours machinant quelque artifice, désireux de savoir et apprenant avec facilité, philosophant sans cesse, enchanteur, magicien, sophiste. De sa nature il n'est ni mortel ni immortel ; mais, dans le même jour, il est florissant et plein de vie, tant qu’il est dans l'abondance, puis il s’éteint, pour revivre encore par l'effet de la nature paternelle. Tout ce qu’il acquiert lui échappe sans cesse, en sorte qu’il n'est jamais ni riche ni pauvre. Il tient aussi le milieu entre la sagesse et l’ignorance : car aucun dieu ne philosophe ni ne désire devenir sage, puisque la sagesse est le propre de la nature divine ; et, en général, quiconque est sage ne philosophe pas. Il en est de même des ignorants, aucun d'eux ne philosophe ni ne désire devenir sage ; car l’ignorance a précisément le fâcheux effet de persuader à ceux qui ne sont ni beaux, ni bons, ni sages, qu’ils possèdent ces qualités : or nul ne désire les choses dont il ne se croit point dépourvu.
- Mais, Diotime, qui sont donc ceux qui philosophent, si ce ne sont ni les sages ni les ignorants ? - Il est évident, même pour un enfant, dit-elle, que ce sont ceux qui tiennent le milieu entre les ignorants et les sages, et l'Amour est de ce nombre. La sagesse est une des plus belles choses du monde ; or l'Amour aime ce qui est beau ; en sorte qu’il faut conclure que l'Amour est amant de la sagesse, c'est-à-dire philosophe, et, comme tel, il tient le milieu entre le sage et l’ignorant. C’est à sa naissance qu’il le doit : car il est le fils d’un père sage et riche et d’une mère qui n'est ni riche ni sage. Telle est, mon cher Socrate, la nature de ce démon. Quant à l’idée que tu t’en formais, il n'est pas étonnant qu'elle te fût venue ; car tu croyais, autant que j'ai pu le conjecturer par tes paroles, que l'Amour est ce qui est aimé et non ce qui aime. Voilà, je pense, pourquoi l’Amour te semblait très-beau ; car ce qui est aimable est la beauté réelle, la grâce, la perfection et le souverain bien.

"Le Banquet" de Platon est un livre de philosophie que j'ai lu (j'en ai lu peu). Deux passages sont restés gravés dans ma mémoire: le mythe de l'androgyne et l'origine d'Amour. Je suis fascinée par la réalité de la description. Amour est le cumul d'une série de petites antithèses: pauvre mais riche, heureux mais malheureux, propre mais pas vraiment. C'est l'une des meilleures explications reçues: Qui n'est pas passé de haine à amour par ambition? Qui n'est pas passé d'amour à haine malheureusement (ou pas)? Le mythe explique pourquoi ces sentiments contradictoires marchent si bien ensemble, par la nature du dieu. Le passage finit sur une réflexion liée à la sagesse et à la philosophie. A l'époque il y avait deux camps; les sophistes, grands démagogues st les philosophes descendant (idéologiquement) de Socrate (comme Platon) qui considéraient ne rien savoir mais faire naître des idées dans l'esprit des gens (maïeutique). Amour devient une moyenne des deux: pas sage mais pas non plus ignorant. Aimer est variable: aimer ce qui est beau dégénère dans les deux extrêmes dont il a prit naissance: Poros et Pénia. Parmi les meilleures explications pour la pensée rationnelle et le comportement irrationnel des amoureux.

4 commentaires:

  1. uite, daca vrei mai mult, vezi si Fragments d'un discours amoureux, de Roland Barthes - e...genial:)

    ReplyDelete
  2. o sa incerc desi la Barthes am atate alte carti de citit

    ReplyDelete

 

Flickr

study

Instagram