Cartea (7) - Trilogia Millenium de Stieg Larsson



Aceste carti nu mai necesita vreo introducere. Daca nu le-ati citit, ati auzit sau vazut una dintre ecranizari - suedeza sau americana - pe care o puteti vedea mai jos.

O tanara, Lisbeth Salander, aflata in marginea societatii, geniu in diverse domeniu lucreaza de cativa ani ca detectiv privat. Mare parte din informatiile extrase de ea sunt luate din calculatoarele sau  mailurile persoanelor pe care ea le investigheaza. Mikael Bloomkvist, jurnalist aflat in dizgratie, incearca sa afle adevarul despre disparitia prin anii 60 a unei fete dintr-o familie bogata.
Ii cere ajutorul lui Lisbeth si o relatie de prietenie si ulterior de iubire, bazata pe un moment crucial in care Lisbeth i-a salvat viata lui Bloomkvist, se dezvolta.
Lisbeth realizeaza ca Mikael este intr-o relatie deosebita cu sefa lui si se retrage din prietenia aceasta. Devine independenta financiar furand banii furati ai unui mogul, ajutandu-il in proces pe Mikael sa-si redobandeasca statutul de Super Jurnalist. Ulterior este revelata natura problemelor psihologice ale lui Lisbeth, aceasta a incercat sa-si apere mama de un tata violent, fost espion rus, dandu-i foc acestuia. A fost tinuta sub supraveghere de catre organisme secrete suedeze. Povestea continua cu un proces in care ea este acuzata de diverse omoruri si tentative de omor...
Si totusi ar fi multe de spus despre cartile scrise de Stieg Larsson, mai mult decat micul rezumat.
O sa incep cu un detaliu adesea uitat de critica, pentru ca orice critica literara este inutila in mare parte - cartile sunt foarte bine scrise -, natura personajului principal. Lisbeth Salander este un ideal de geek-itude si nerd-itude: aproape anorexica mananca tot ceea ce vrea, este un geniu in ale informaticii, are un stil propriu foarte rock/grunge, nu se crede sexy, este foarte razbunatoare, are o memorie fotografica (alta chestie geniala), are o vointa supra-umana. Pe scrut ea este visul oricarui tanar care la randul lui a trecut prin diverse dificultati.
Si este atractiva pentru orice cititor, avand in vedere toate problemele ei familiale si nefericita ei viata punctata de arestari si vacante prin spitale psihiatrice.
Nu zic ca e negativ sa creezi un astfel de personaj, e foarte important sa-ti atragi cititorii astfel. Dar celalalte personaje perd din valabilitate si din profunzime din cauza asta. Mult mai mult decat ar trebui.
De exemplu personajul secundar, Mikael Bloomkvist, un fel de mic Don Juan, a fost casatorit si are o fata. Fiica lui apare foarte rar, sotia lui nu are nume, motivul mariajului nu este precizat si in general el nu pare a fi capabil sa se instaleze intr-o relatie sau intr-alta.
Si sunt multe detalii de acest gen legate de diverse personaje.
Mi se pare ca Larsson in incercarea de a acorda cartilor pe care el le scrie cat mai multa valabilitate a intrat de multe ori in presupusa constiinta a acestor personaje. A incecat sa le dea profunzime astfel dar nu a facut decat sa le faca contradictorii cu propriile actiuni. Mai putin Lisbeth.
Un alt detaliu ar fi calitatea celei de-a treia carti. Larsson a murit fara sa lucreze foarte mult la ea si se vede. Sunt prea multe detalii asupra investigatiei, cartea pare a se lungi interminabil iar interactiunile intre personaje par a se rari. E destul de greoaie si neplacuta pe alocuri - mai ales cand o compari cu primul volum.
Ce mi-a placut a fost critica adusa barbatilor, impinsa foarte tare si greu de digerat pe alocuri. Da un sentiment de putere cititoarelor femei.

In sine cartile sunt absolut geniale si doleantele mele sunt artificiale si subiective (evident). Am citit toate cartile lui Dan Brown si este clar ca Stieg Larsson ii este cu mult superior. Cartile lui pot fi citite oricand, in vacanta sau nu, in timpul liber, in metrou. Va promit ca aveti sansa sa pierdeti nopti intregi daca va apucati de ele.

0 commentaires:

Post a Comment

 

Flickr

study

Instagram