Mori de vant

poza facuta noaptea (max de expunere)


-->
Cand am inceput sa studiez literatura si fiosofia, dar mai ales filosofia, pe la 17, 18 ani, am fost socata de lipsa de consistenta ideologica a biografiilor acestor persoane.
Cel mai mare soc a fost Platon care si-a construit parca viata in opozitie cu ceea ce a scris. Dar a incercat, cel putin politic vorbind sa convinga ceva tirani de greselile lor.
O bila alba revine lui Aristotel, desi primul autor al unui tratat despre politica nu participase niciodata la vreo dezbatere in sensu acesta – fiind un strain orasului Atena el nu era integrat in sistemul lor democratic.
Cel care a respectat pana la ultima vorba propria lui filosofie ramane Kant, preferatul meu. Desi nu a iesit vreodata din orasul natal, nu s-a casatorit, a trait in aceeasi casa toata viata lui si se spune ca era mai exact ca turnul cu ceas in organizarea propiului orar, ceea ce ramane cel mai socant este afirmatia lui despre casatorie: Prin casatorie sotii detin organele genitale ale partenerului. De fapt el nu recomanda vreun tip de implicare sentimentala.
Rousseau scrie Emile, primul tratat despre educatie, dupa ce si-a abandonat proprii copii. Si el este unul din filosofii mei preferati, chiar daca ii prefer latura literara.
In definitiv cine sunt eu sa judec tocmai idolii mei?
Dar trebuie sa recunosc ca ceea ce se intampla in tabloide azi este infinitezimal mai putin interesant decat ce au facut o parte din autorii mei preferati.





Cam aceeasi traiectorie a urmat-o viata mea sentimentala. Cand am inceput sa am o viata sentimentala, pe la 15-16 ani eram dezinteresata de baieti – mi se pareau complet neinteresanti comparativ cu jocurile mele pe calc si serialele mele preferate. Dupa atunci cand au inceput sa devina interesanti am crezut incredibil de mult ca imi voi gasi persoana (ca in Grey’s, ‘my person’).
Si au trecut cativa considerati a fi acea ‘persoana’ dar nu a fost sa fie. Au trecut cateva relatii in care ma implicasem serios. Pe moment fiecare despartire am resimtit-o ca pe o dezamagire absoluta din care trebuie sa sterg orice amintire si probabil si prezenta persoanei respective din viata mea. Mi s-a spus ca in timp despartirile devin mai suportabile si este adevarat. Ramane de vazut ce se intampla cand se schimba miza.
Stiu ca discursul asta suna ca cel al unei femei acre de 50 de ani. Dar pana la urma oricat ai crede in ceva exista momentul acela de dubiu.
Nu pot spune ca am dubii reale, poate tocmai pentru ca m-am implicat prea tare – atunci am incetat sa ma mai implic atat – si a functionat cu mici efecte negative secundare.
Am fost pana la urma socata de lipsa de consistenta a iubirii in general, socata de lipsa de incredere pe care am ajuns sa i-o accord, linistita in toate aceste afirmatii pentru ca pana la urma intrebarea este ca cea pe care i-am pus-o filosofiei: cine sunt eu sa-mi judec viata sentimentala si mai ales iubirea (subiect de sine statator)?



2 commentaires:

  1. tu nu te judeci, te auto-analizezi, iar asta e un lucru care ar trebui sa se intample tuturor, pentru o evolutie sanatoasa.

    ReplyDelete

 

Flickr

study

Instagram